Mult timp nu am acordat atenție subiectelor ce țin de nuanțele teologiei canonice vis-a-vis de viața religioasă a societății basarabene, însă acum în lumea ortodoxă se desfășoară evenimente ce vor fi încă mult timp discutate și analizate, asupra cărora se vor face studii și se vor scrie destule cărți.
Relațiile între Patriarhia Constantinopolului și cea a Moscovei, care în ultima vreme s-au înrăutățit considerabil, nu au avut, se pare nici un efect, asupra administrației ecclesiale de la noi după cum ar reieși din publicațiile electronice afiliate ei. Se poate să fie, însă, exact invers. Situația complicată în care se află acum instituția bisericească din spațiul pruto-nistrean este, paradoxal, pe cât de interesantă pe atât de puțin i se atrage acum atenția din punct de vedere, dacă-i putem spune așa, geoecclesial.
Și, ca de obicei cum se întâmplă pe la noi, primii care se vor expune pe marginea situațiilor ce țin de de jurisdicția canonică vor fi „experții” care întotdeauna găsesc soluțiile pentru toate probleme chiar dacă n-au nici un fel de studii academice și experiență în domeniul teologic.
Mi-ar fi plăcut să aud până acum măcar o atitudine legată de acordarea tomosului de autocefalie din partea Patriarhiei de Constantinopol denominațiunilor ortodoxe din Ucraina și efectul acestuia asupra activității instituțiiilor ecclesiale din Republica Moldova până nu s-a întâmplat ceva mai grav. Cu atât mai puțin nu văd ca în viitorul apropiat cineva din teologii abilitați din Federația Rusă sau România să abordeze acest subiect din punct de vedere analitic.
Este un subiect cu mult mai greu și mai interesant decât cel al filetismului, de care nu s-a ocupat în mod serios nimeni, chiar dacă am povocat la discuție sau, mai bine zis, la o reacție în această privință.
Avem în față o provocare geoecclesială, cum am numit-o mai sus, una cu impact geocultural și, nu în ultiul rând, geopolitic cu bătaie foarte lungă. Să nu uităm că, la începutul anilor `90, odată cu destrămarea imperiului totalitar sovietic, au apărut ca ciupercile după ploaie o mulțime de așa zise „biserici” autointitulate autocefale, cu o imaginară afiliație panortodoxă și fără nici o susținere din partea populației. Este și cazul Ucrainei unde problemele jurisdicționale canonice, la un moment dat, s-au agravat intr-un conflict social intern deschis ale cărui urmări le putem observa și acum.
Să nu uităm că în regiunile transfrontaliere ale Republicii Moldova și România cu Ucraina se află foarte mulți etnici români unde de asemenea se află potențiale resurse conflictogene de natură politică și etnoculturală. Sunt locuri încărcate cu multă istorie, inclusiv, recentă care, la un moment dat, pot avea un impact hotărâtor asupra desfășurării unor eventuale evenimente de influență externă. Bucovina, Odessa și Transnistria sunt butoiul cu pulbere iar problemele de natură ecclesială – fitilul pare poate arunca în aer toată regiunea. Aceasta, posibil, este și miza unui macroconflict polietnic: român, rus, ucrainean, găgăuz, bulgar, etc. Ceea ce a limitat și a redus riscul declanșării unor situații conflictogene de-a lungul a câteva decenii, acest echilbru, destul de șubred, garantat de instituția eccleisială în societate, poate dispărea într-o clipită.
În acest context extins, nu mi se pare lipsit de sens și desfășurarea referendumului „pentru familie” din România cu toate elementele constitutive, inclusiv componenta politică ce a fost decisivă în eșuarea acestuia. Acesta nu a întărit pozițiile Patriarhiei în societatea românească ci din contra – mult mai mult le-a slăbit, reducându-le, sub aspect electoral, la nivelul unui partid politic, iar încrederea în această instituție s-a redus considerabil.
Nu cunosc detaliile interne care au dus la hotărârea de a lansa anume acum referendumul, însă momentul a fost luat ca niciodată mai rău. Instituția care trebuia să aibă o influență dacă nu decisivă, apoi destul de importantă în unirea celor două maluri ale Prutului acum, spre regret, și-a redus drastic din credibilitate în Basarabia. Nu aș zice că a avut-o până acum, însă a fost un instrument, cel puțin, de propagandă media destul de important.
Unul din motivele pentru care majoritatea clericilor din Republica Moldova au ales la răscrucea perioadei sovietice comuniste și postsovietice Mitropolia Moldovei afiliată Patriarhiei Ruse în defavoarea denominațiunii afiliate Patriarhiei Române a fost stabilitatea internă și sub aspectul jurisdicției canonice și din punct de vedere al încrederii societății în instituția ecclesială. Acum „tăcerea mieilor” trădează o disfuncționalitate internă profundă pe care unii insistă în a o caracteriza ca pe o eventuală schismă.
Un motiv în plus pentru această tăcere ar fi că slujitorii altarului în Basarabia, în ultima vreme, au reușit să împace, în înțelegerea lor, lumea ecclesială bizantină, inclusiv românească, cu cea rusă. A fost o coabitare șubredă însă destul de irenică. Acum, însă, problemele interne acumulate de-a lungul timpului se vor amplifica simțindu-se întocmai ca între Scylla și Charybda.
Nu cred că strategii din Moscova și cei din spatele Constantinopolui nu au ținut cont de o asemenea desfăsurare a evenimentelor. Mi se pare că s-a luat în calcul fiecare detaliu și, ca de obicei, toate deciziile se iau la un nivel la care reprezentanții eccleziologiei basarabene nici măcar nu au drept de apel. Nu mă voi avânta să dau prognoze cum va evolua situația în în viitor pentru Basarabia însă mi se pare mult prea suspectă lipsa unei atitudini la nivel local.
Până când ne vom înjosi într-atât încât să ni se dicteze ce și cum să credem de la Washington, Moscova sau Constantinopol fără să fim măcar luați în seamă?!
Relațiile între Patriarhia Constantinopolului și cea a Moscovei, care în ultima vreme s-au înrăutățit considerabil, nu au avut, se pare nici un efect, asupra administrației ecclesiale de la noi după cum ar reieși din publicațiile electronice afiliate ei. Se poate să fie, însă, exact invers. Situația complicată în care se află acum instituția bisericească din spațiul pruto-nistrean este, paradoxal, pe cât de interesantă pe atât de puțin i se atrage acum atenția din punct de vedere, dacă-i putem spune așa, geoecclesial.
Și, ca de obicei cum se întâmplă pe la noi, primii care se vor expune pe marginea situațiilor ce țin de de jurisdicția canonică vor fi „experții” care întotdeauna găsesc soluțiile pentru toate probleme chiar dacă n-au nici un fel de studii academice și experiență în domeniul teologic.
Mi-ar fi plăcut să aud până acum măcar o atitudine legată de acordarea tomosului de autocefalie din partea Patriarhiei de Constantinopol denominațiunilor ortodoxe din Ucraina și efectul acestuia asupra activității instituțiiilor ecclesiale din Republica Moldova până nu s-a întâmplat ceva mai grav. Cu atât mai puțin nu văd ca în viitorul apropiat cineva din teologii abilitați din Federația Rusă sau România să abordeze acest subiect din punct de vedere analitic.
Este un subiect cu mult mai greu și mai interesant decât cel al filetismului, de care nu s-a ocupat în mod serios nimeni, chiar dacă am povocat la discuție sau, mai bine zis, la o reacție în această privință.
Avem în față o provocare geoecclesială, cum am numit-o mai sus, una cu impact geocultural și, nu în ultiul rând, geopolitic cu bătaie foarte lungă. Să nu uităm că, la începutul anilor `90, odată cu destrămarea imperiului totalitar sovietic, au apărut ca ciupercile după ploaie o mulțime de așa zise „biserici” autointitulate autocefale, cu o imaginară afiliație panortodoxă și fără nici o susținere din partea populației. Este și cazul Ucrainei unde problemele jurisdicționale canonice, la un moment dat, s-au agravat intr-un conflict social intern deschis ale cărui urmări le putem observa și acum.
Să nu uităm că în regiunile transfrontaliere ale Republicii Moldova și România cu Ucraina se află foarte mulți etnici români unde de asemenea se află potențiale resurse conflictogene de natură politică și etnoculturală. Sunt locuri încărcate cu multă istorie, inclusiv, recentă care, la un moment dat, pot avea un impact hotărâtor asupra desfășurării unor eventuale evenimente de influență externă. Bucovina, Odessa și Transnistria sunt butoiul cu pulbere iar problemele de natură ecclesială – fitilul pare poate arunca în aer toată regiunea. Aceasta, posibil, este și miza unui macroconflict polietnic: român, rus, ucrainean, găgăuz, bulgar, etc. Ceea ce a limitat și a redus riscul declanșării unor situații conflictogene de-a lungul a câteva decenii, acest echilbru, destul de șubred, garantat de instituția eccleisială în societate, poate dispărea într-o clipită.
În acest context extins, nu mi se pare lipsit de sens și desfășurarea referendumului „pentru familie” din România cu toate elementele constitutive, inclusiv componenta politică ce a fost decisivă în eșuarea acestuia. Acesta nu a întărit pozițiile Patriarhiei în societatea românească ci din contra – mult mai mult le-a slăbit, reducându-le, sub aspect electoral, la nivelul unui partid politic, iar încrederea în această instituție s-a redus considerabil.
Nu cunosc detaliile interne care au dus la hotărârea de a lansa anume acum referendumul, însă momentul a fost luat ca niciodată mai rău. Instituția care trebuia să aibă o influență dacă nu decisivă, apoi destul de importantă în unirea celor două maluri ale Prutului acum, spre regret, și-a redus drastic din credibilitate în Basarabia. Nu aș zice că a avut-o până acum, însă a fost un instrument, cel puțin, de propagandă media destul de important.
Unul din motivele pentru care majoritatea clericilor din Republica Moldova au ales la răscrucea perioadei sovietice comuniste și postsovietice Mitropolia Moldovei afiliată Patriarhiei Ruse în defavoarea denominațiunii afiliate Patriarhiei Române a fost stabilitatea internă și sub aspectul jurisdicției canonice și din punct de vedere al încrederii societății în instituția ecclesială. Acum „tăcerea mieilor” trădează o disfuncționalitate internă profundă pe care unii insistă în a o caracteriza ca pe o eventuală schismă.
Un motiv în plus pentru această tăcere ar fi că slujitorii altarului în Basarabia, în ultima vreme, au reușit să împace, în înțelegerea lor, lumea ecclesială bizantină, inclusiv românească, cu cea rusă. A fost o coabitare șubredă însă destul de irenică. Acum, însă, problemele interne acumulate de-a lungul timpului se vor amplifica simțindu-se întocmai ca între Scylla și Charybda.
Nu cred că strategii din Moscova și cei din spatele Constantinopolui nu au ținut cont de o asemenea desfăsurare a evenimentelor. Mi se pare că s-a luat în calcul fiecare detaliu și, ca de obicei, toate deciziile se iau la un nivel la care reprezentanții eccleziologiei basarabene nici măcar nu au drept de apel. Nu mă voi avânta să dau prognoze cum va evolua situația în în viitor pentru Basarabia însă mi se pare mult prea suspectă lipsa unei atitudini la nivel local.
Până când ne vom înjosi într-atât încât să ni se dicteze ce și cum să credem de la Washington, Moscova sau Constantinopol fără să fim măcar luați în seamă?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu