Violență din exces de pietism sau pentru apărarea propriei identității

Intuiesc că peste o vreme știrea despre binecuvântarea unui preot din Moscova de a bate huliganii care atentează la sfințeniile unui popor întreg posibil că va apărea în fluxurile unor ”râvnitori” ortodocși de la noi, voi face câteva precizări. Acest cleric este binecunoscut în mediile hyppyote și de anarhiști printre care a și activat un timp. Însă nu despre aceasta-i vorba, n-am nimic nici cu unii și nici cu alții. Opiniile lui de multe ori discutabile trebuie tratate ca atare ca nefiind un îndemn al întregii Biserici Ortodoxe însă în acest caz ar fi bine de citit exact textul îndemnului său nu numai titlurile știrilor la care se referă acesta.

Problema utilizării forței fizice în creștinism nu este una nouă. Ea și-a găsit o rezolvare mai puțin inspirată în Apusul Europei în perioada Evului Mediu. În cadrul instituției ecclesiale ortodoxe ierarhii niciodată n-au tolerat violența sub nici o formă cu o singură excepție – când a fost vorba de apărarea pământurilor strămoșești din fața dușmanilor care inclusiv atentau și la credința poporului. Această formă de aplicare a forței fizice împotriva agresorilor este cu totul diferită de acțiunile ofensive utilizate de în Occident precum au fost: cruciadele și inchiziția.

În Moldova au fost cazuri când țăranii și-au apărat bisericile până la ultima suflare în timpul prigoanei bolșevice cu ce le cădea prin mâini (furci, ciomege, bâte) împotriva călăilor comuniști ce ucideau cu mitralierele. Astfel înaintașii noștri și-au apărat credința, cultura, tradițiile și identitatea națională timp de sute de ani. Pe de altă parte Învățătorii bisericești condamnă până și palma dată din răutate sau spre vătămarea aproapelui*. Spre deosebire de alte culte în Ortodoxie arme sunt considerate rugăciunea, postul și ascultatea iar lupta are loc cu propriile vicii, cu ispitele și păcatele săvârșite la îndemnul diavolului.

Arta politică și politica artistică nu se prea înțeleg bine ultima vreme pe la noi

Încă o dată mă conving că pentru demntarii din țărișoara aceasta cultura, după cum se spune în popor, nu face nici cât o para chioară. Monumentele de arhitectură, cât și de artă vizuală, scrisă și auditivă sunt lăsate în paragină. Însă, când vine vorba de imaginea personală se postează alături de oamenii de artă precum cei mai mari admiratori ai frumosului. Numai că este destul de evident că o mare parte din ei nu pot deosebi, de exemplu, un produs artistic original și într-adevăr valoaros de un elementar kitsch de doi bani.

În timp ce la Festivalul International ”Invită Maria Bieșu” n-am văzut nici un reprezentant de marcă al vieții politice propaganda zilei vinului, devenită între timp un adevărat sabat al bețivilor, a fost transformată într-o temă tabu. În fiecare toamnă la începutul stagiunilor de creație colectivele artistice prezintă publicului un repertoriu atât de bogat în concerte de muzică serioasă și spectacole teatrale încât ar fi trebuit ca Legislativul și Cabinetul sa fiepentru întreaga societate un model coabitare între oamenii cei mai inteligenți din stat. Din păcate, fără vreun interes pentru artele frumoase evenimentele ce se petrec în aceste instituții și așa sunt percepute ca spectacole însă de un foarte prost gust.

Lipsa unei implicări reale în domeniul cultural se întoarce ca un bumerang asupra politicienilor care, chiar daca nu-și dau seama, se injosesc de fiecare dată atât în țară cât și în străinătate în timpul ieșirilor publice. Problema este că demintarilor noștri de multe ori le este rușine de tradițiile, cultura și credința acestei țări de aceea ajung atât de înapoiați și primitivi în gândire și acțiuni.

Predicile frumoase în cuvinte urâte devin o problemă pentru instituția ecclesială

Nu sunt adeptul schimbării limbajului slujbelor din Biserică, cu atât mai mult nu sunt de acord cu așa zisa „îndreptare” a calendarului liturgic însă nu pot înțelege de ce până acum în predici slujitorii altarului se exprimă de-a dreptul penibil. În timp ce primele două ne confirmă, printre altele, continuitatea tradiției creștine autentice pe parcursul a aproape două milenii cea de-a treia situație oferă un motiv solid pentru unii activiști publici care nu prea au tangență cu Ortodoxia să insiste frenetic pentru reformarea esențială a Bisericii.

Astăzi în Duminica Pescuirii minunate am auzit o predică foarte frumoasă la biserică dar în cuvinte urâte utilizate de obicei prin piețe. Enoriașii care sunt cât de cât citiți sunt sigur că au simțit din plin efectele inculturii preotului și a lipsei elementare de cunoștințe în domeniul limbii și literaturii române. În acest fel comorile spirituale păstrate de Biserică de-a lungul secolelor nu mai pot fi transmise de slujitorii altarului care de multe ori n-au educația necesară de a le expune în fața unor enoriași cu mult mai inteligenți și aceasta constituie o problemă gravă.

Nu-i de mirare că în drum ce vin de la biserică spre casă observ din ce în ce mai mulți „misionari” iehoviști, mormoni și muniști ce se completează dintre enoriașii decepționați de prestația slujitorilor altarului. Consider că departamentele din cadrul Mitropoliei Chișinăului responsabile de această situație ar trebui să se sesizeze.

Sărăcia ca rezultat politic - calea sigură spre conflict

Urmaresc mai atent de aproape jumătate de an conflictul sirian prin intermediul rețelelor de socializare și a forumurilor specializate. În tot acest răstimp n-am observat nicăieri o descriere obectivă a situației din această țară chiar dacă au fost publicații de top din occident sau ziare tirajate din Federația Rusă. Evident este faptul că nimeni, dintre locuitorii Siriei, nu este bucuros de acest război civil – nici acei care trăiesc încă într-o pace relativă și cu atât mai mult nici locuitorii provinciilor angrenate în ciocnirile armate.

Nu pot să mă pronunț cine ar fi vinovatul principal al situației iscate: opoziția sau puterea de la Damasc, un lucru este sigur – acest conflict s-a născut din sărăcie și degradarea morală. Diferența crescândă dintre clasele sociale afiliate unor curente ideologice și religioase și lărgirea prăpastiei dintre putere și forțele politice aflate într-o opoziție acută una față de cealată a făcut ca exteriorizarea nemulțumirilor să se producă într-un mod radical.

Oricât n-aș vrea să fac legătura cu situația din țara noastră aceasta este destul de evidentă: o adiminstrație ineficientă datorată deselor scandaluri legate de orgolii personale, promisiunile electorate neonorate și, dacă am putea spune așa, ștergerea granițelor moralității tradiționale.

Ne îndreptăm și noi oare spre un conflict de proporții în viitorii ani? Cui îi folosește degradarea social-economică din țară?

Profesorul moldovean - bijutier sau gunoier?

Atât în țara noastră cât și-n mai multe state ale fostului lagăr sovietic în data de 5 octombrie se marcheaza Ziua Profesorului. Mi-a plăcut gestul președintelui Federației Ruse care ieri a înmânat distincții cadrelor didactice care s-au remarcat prin succesele obținute cu elevii pe care-i educă.

Kremlinul și-a schimbat într-un mod evident strategia în domeniul educațional. Aceasta se simte nu numai în ce privește declarațiile demintarilor de rang înalt și recepțiile pe care le organizează pentru profesori dar și în acțiuni concrete. O atenție deosebită este acordată și altor domenii (știință, sport, cultură) ceea ce nu putem spune și despre țara noastră. La noi demintarul responsabil pentru spectrul educațional s-a mărginit astăzi să facă o comparație dintre învățătorii bătuți de soartă și Picasso.

Nu cred că de Ziua Profesorului reprezentanții mediului educațional din țară vor fi chemați la vreo recepție cu președintele, nu cred că vor primi disctincții așa cum nu cred că prin mica remaniere o reformă reală spre binele elevilor va demara în sensul corect. Atitudinea față de cultură, știință și educație a rămas din păcate aceeași.

Oricum, nu sunt într-atât de pesimist încât să cred că totu-i perdut. De Ziua Profesorului vom afla atitudinea reală a demnitarilor noștri față de cadrele didactice: demagogie pentru „gunoieri” sau apreciere ca și pentru bijutier.

Simbolurile discordiei

Am rămas și eu surprins de reacția președintelui Comisiei de la Veneția cu referire la simbolurile comuniste la întâlnirea cu Nicolae Timofti și chiar m-a bucurat răspunsul acestuia din urmă. Mi se pare a fi o declarație dictată de conjunctura politică din moment ce între Federația Rusă și organismele europene putem  remarca în acest moment un antagonism ușor care încă n-a evoluat spre un conflict de interese deschis.

Gianni Buquicchio nu vrea să-și deterioreze relațiile cu eventualii clienți din țările în care sunt destui nostalgici ai puterii sovietice care ar putea fi materia primă electorală pentru constituirea unei strucuturi transnaționale.

Punctul meu de vedere este același: simbolurile comuniste semnifică nu numai legătura cu trecutul sângeros al terorii bolșevice dar și exteriorizarea atașării la principiile unui sistem de valori ocult. Anume sub acest aspect nazismul și comunismul seamănă ca două picături de apă în timp ce Lenin, Hitler, Stalin, Himmler și Beria în acest context i-am putea numi frați.

Savurăm ori consumăm în cantități industriale?

Astăzi un înalt demnitar de stat s-a declarat indignat că vinurile comercializate prin localurile de profil ar fi excesiv de scumpe. În principiu sunt de acord cu dânsul – cei care frecventează barurile și cârciumile aleg în loc de băturile tradiționale moldovenești, care-s prea scumpe pentru buzunarul cetățeanului de rând, berea și vodka ce-s facute din prafuri și chimicale mult prea dăunătoare organismului. Asta-i clar ca bună ziua.